Anul 2024 a adus o serie de decizii ale Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) cu relevanță majoră pentru sistemul de drept penal din România. Temele abordate variază de la aplicabilitatea principiului ne bis in idem, la independența justiției și cooperarea judiciară penală până la problematica prescripției și a mandatelor europene de arestare.

1. Principiul ne bis in idem și Decizia C-58/22

CJUE, Hot. C-58/22, din 25.01.2024

Contextul cauzei:

În cauza C‑58/22, CJUE a fost chemată să se pronunțe asupra caracterului definitiv al unei decizii de închidere a urmăririi penale dispusă de parchetul român, în vederea aplicării principiului ne bis in idem (art. 50 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene).

Hotărârea CJUE:

„Principiul ne bis in idem consacrat la articolul 50 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretat în sensul că o persoană nu poate fi considerată ca fiind achitată definitiv, în sensul acestui articol 50, drept consecință a unei ordonanțe de clasare emise de un parchet, în lipsa examinării situației juridice a acestei persoane ca persoană răspunzătoare din punct de vedere.“

CJUE a decis în esență că o soluție de clasare dispusă de un parchet poate fi considerată o „decizie definitivă” doar dacă a fost emisă în urma unei examinări detaliate, cu respectarea dreptului la apărare și a altor garanții procedurale.

Implicații:

➤ Reluarea urmăririi penale pentru aceleași fapte, fără o bază clară, poate fi considerată o încălcare a principiului ne bis in idem.

➤ Se impune o revizuire a practicii în ceea ce privește redeschiderea urmăririi penale

➤ Apare necesitatea reglementării clare a efectelor juridice ale soluțiilor de clasare.

2. Independența justiției – Decizia C-53/23

CJUE, Hot. C-53/23 din 08.05.2024

Contextul cauzei:

Cauza C‑53/23 a vizat chestiuni legate de numirea procurorilor și capacitatea asociațiilor de magistrați de a contesta decizii administrative care afectează independența sistemului judiciar. Instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă art. 2 și art. 19 alin. (1) TUE coroborate cu art. 12 și 47 din cartă trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale care, prin condiționarea admisibilității unei acțiuni în anulare împotriva desemnării procurorilor competenți să efectueze urmărirea penală împotriva magistraților de existența unui interes legitim privat, exclude în practică posibilitatea ca o astfel de acțiune să fie introdusă de asociații profesionale ale magistraților în scopul apărării principiului independenței judecătorilor.

Hotărârea CJUE:

„Articolul 2 și articolul 19 alineatul (1) TUE coroborate cu articolele 12 și 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale care, prin condiționarea admisibilității unei acțiuni în anulare împotriva desemnării procurorilor competenți să efectueze urmărirea penală împotriva magistraților de existența unui interes legitim privat, exclude în practică posibilitatea ca o astfel de acțiune să fie introdusă de asociații profesionale ale magistraților în scopul apărării principiului independenței judecătorilor.“

Curtea a reafirmat că independența justiției este un element esențial al statului de drept și că aceasta include nu doar garanții instituționale, ci și proceduri transparente și meritocratice în numirea procurorilor.

Implicații:

➤ Contestarea numirilor în funcții-cheie din Ministerul Public devine admisibilă în instanță.

➤ Vicierea procedurii de desemnare a procurorilor poate afecta validitatea actelor emise de aceștia expunându-le riscului de a fi contestate

➤ Necesitatea reformării procedurilor de selecție

3. Mandatul european de arestare – Cauza C-318/24 PPU (Breian)

CJUE, Hot. C-318/24 din 29.07.2024

Contextul cauzei:

În această cauză, CJUE a fost chemată să se pronunțe asupra condițiilor în care un stat membru poate refuza executarea unui mandat european de arestare ca urmare a existenței unor deficiențe sistemice și generalizate care afectează puterea judecătorească în statul emitent, în măsura în care locul de păstrare a proceselor‑verbale de depunere a jurământului de către judecători ar fi incert și în special în contextul unor presupuse probleme de independență a justiției în statul emitent.

Decizia Curții:

„Articolul 1 alineatul (3) și articolul 15 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre, astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009, trebuie interpretate în sensul că, autoritatea de executare a unui stat membru nu este obligată să refuze executarea unui mandat european de arestare atunci când autoritatea de executare a unui alt stat membru a refuzat în prealabil să execute acest mandat de arestare pentru motivul că predarea persoanei în cauză ar risca să aducă atingere dreptului fundamental la un proces echitabil consacrat la articolul 47 al doilea paragraf din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Cu toate acestea, în cadrul propriei examinări a existenței unui motiv de neexecutare, această autoritate trebuie să țină seama de motivele care stau la baza deciziei de refuz adoptate de prima autoritate de executare. Aceste dispoziții nu se opun ca, în aceleași împrejurări, autoritatea judiciară emitentă să mențină mandatul european de arestare dacă, potrivit propriei sale aprecieri, executarea acestui mandat de arestare nu trebuie să fie refuzată din cauza unui risc de încălcare a dreptului fundamental la un proces echitabil consacrat la articolul 47 al doilea paragraf din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, iar menținerea mandatului de arestare menționat are un caracter proporțional.

Articolul 1 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584, astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299, coroborat cu articolul 47 al doilea paragraf din Carta drepturilor fundamentale trebuie interpretat în sensul că, într‑o situație în care o persoană care face obiectul unui mandat european de arestare susține că predarea sa către statul membru emitent ar conduce la încălcarea dreptului său la un proces echitabil, existența unei decizii a Comisiei de control al fișierelor Interpol (CCF) referitoare la situația acestei persoane nu poate justifica în sine refuzul autorității judiciare de executare de a executa acest mandat de arestare. În schimb, o asemenea decizie poate să fie luată în considerare de această autoritate judiciară pentru a decide dacă trebuie să refuze executarea mandatului de arestare menționat.

Articolul 267 TFUE trebuie interpretat în sensul că autoritatea judiciară emitentă a unui mandat european de arestare nu este obligată să sesizeze Curtea cu o cerere de decizie preliminară înainte de a decide, având în vedere motivele care au determinat autoritatea judiciară de executare a acestui mandat de arestare să refuze executarea acestuia, să retragă mandatul de arestare menționat sau să îl mențină, cu excepția cazului în care decizia pe care va trebui să o adopte nu este supusă niciunei căi de atac în dreptul intern, caz în care este în principiu obligată să sesizeze Curtea.

Articolul 1 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584, astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299, trebuie interpretat în sensul că autoritatea judiciară de executare a unui mandat european de arestare emis în vederea executării unei pedepse nu poate refuza executarea acestui mandat de arestare întemeindu‑se pe motivul că procesul‑verbal de depunere a jurământului unui judecător care a aplicat această pedeapsă nu poate fi găsit sau pe împrejurarea că un alt judecător din cadrul aceluiași complet ar fi depus jurământul numai la numirea sa în calitate de procuror.

Decizia‑cadru 2002/584, astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299, trebuie interpretată în sensul că autoritatea judiciară emitentă a unui mandat european de arestare nu dispune de dreptul de a participa, în calitate de parte, la procedura privind executarea acestui mandat de arestare în fața autorității judiciare de executare.

Articolul 1 alineatul (3) și articolul 15 alineatele (2) și (3) din Decizia‑cadru 2002/584, astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299, citite în lumina articolului 4 din Carta drepturilor fundamentale și a principiului încrederii reciproce, trebuie interpretate în sensul că, în cadrul examinării condițiilor de detenție din statul membru emitent, autoritatea judiciară de executare nu poate refuza executarea unui mandat european de arestare întemeindu‑se pe elemente privind condițiile de detenție din penitenciarele din statul membru emitent pe care le‑a obținut ea însăși și cu privire la care nu a solicitat informații suplimentare autorității judiciare emitente. Autoritatea judiciară de executare nu poate aplica un standard mai ridicat în materie de condiții de detenție decât cel garantat la acest articol “

CJUE a reiterat în esență că refuzul executării este posibil doar dacă există dovezi obiective și actuale ale unor deficiențe sistemice, care implică riscuri reale pentru drepturile fundamentale ale persoanei vizate.

Implicații:

➤ Autoritățile române trebuie să evalueze riguros fiecare mandat în raport cu garanțiile oferite de sistemul judiciar al statului emitent.

➤ Motive precum lipsa jurământului unui judecător nu sunt suficiente pentru refuzul predării.

➤ România are obligația de a menține un cadru procedural transparent în emiterea mandatelor europene de arestare.

4. Prescripția răspunderii penale – Ordonanțele C‑75/23 și C‑131/23

Contextul cauzei:

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 2, a articolului 4 alineatul (3) și a articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, a articolului 325 alineatul (1) TFUE, a articolului 49 alineatul (1) ultima teză din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), a articolului 2 alineatul (1) din Convenția elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților Europene, semnată la Bruxelles la 26 iulie 1995 (JO 1995, C 316, p. 49, Ediție specială, 19/vol. 12, p. 51, denumită în continuare „Convenția PIF”), a articolelor 2 și 12 din Directiva (UE) 2017/1371 a Parlamentului European și a Consiliului din 5 iulie 2017 privind combaterea fraudelor îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii prin mijloace de drept penal (JO 2017, L 198, p. 29, denumită în continuare „Directiva PIF”), a Directivei 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată (JO 2006, L 347, p. 1, Ediție specială, 09/vol. 3, p. 7), a Deciziei 2006/928/CE a Comisiei din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare și de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referință specifice în domeniul reformei sistemului judiciar și al luptei împotriva corupției (JO 2006, L 354, p. 56, Ediție specială, 11/vol. 51, p. 55), precum și a principiului supremației dreptului Uniunii.

În esență, CJUE a fost sesizată cu privire la impactul deciziilor CCR asupra termenelor de prescripție și la obligațiile României în cadrul Mecanismului de Cooperare și Verificare (MCV), în raport cu directivele UE privind protecția intereselor financiare ale Uniunii.

Hotărârea CJUE:

„Articolul 325 alineatul (1) TFUE și articolul 2 alineatul (1) din Convenția elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților Europene, semnată la Bruxelles la 26 iulie 1995, trebuie interpretate în sensul că instanțele unui stat membru nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile curții constituționale a acestui stat membru prin care este invalidată dispoziția legislativă națională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripție în materie penală din cauza încălcării principiului legalității infracțiunilor și pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul național, sub aspectul cerințelor acestuia referitoare la previzibilitatea și la precizia legii penale, chiar dacă aceste decizii au drept consecință încetarea, ca urmare a prescripției răspunderii penale, a unui număr considerabil de procese penale, inclusiv procese referitoare la infracțiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene. În schimb, dispozițiile menționate ale dreptului Uniunii trebuie interpretate în sensul că instanțele acestui stat membru sunt obligate să lase neaplicat un standard național de protecție referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuție a întreruperii termenului de prescripție a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare.

Principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări sau unei practici naționale potrivit căreia instanțele naționale de drept comun ale unui stat membru sunt ținute de deciziile curții constituționale, precum și de cele ale instanței supreme ale acestui stat membru și nu pot, din acest motiv și cu riscul angajării răspunderii disciplinare a judecătorilor în cauză, să lase neaplicată din oficiu jurisprudența rezultată din deciziile menționate, chiar dacă ele consideră, în lumina unei hotărâri a Curții, că această jurisprudență este contrară unor dispoziții ale dreptului Uniunii care au efect direct.“

CJUE a subliniat că statele membre trebuie să asigure sancțiuni penale disuasive, efective și proporționale, mai ales în cazuri de corupție sau fraudă cu fonduri europene. De asemenea, a reafirmat aplicabilitatea principiului lex mitior, dar nu într-un mod care ar genera impunitate generalizată.

Implicații:

➤ Deciziile CCR privind prescripția trebuie aplicate cu respectarea dreptului UE.

➤ Nu este permisă extinderea retroactivă arbitrară a termenelor de prescripție.

➤ Necesitatea armonizării legislației penale cu cerințele CJUE privind previzibilitatea și claritatea normelor.

Concluzii

Hotărârile CJUE din 2024 reprezintă un semnal clar privind standardele europene în materia dreptului penal ar anul 2024 în ansamblu poate fi considerat un an de clarificare și ajustare pentru dreptul penal român în lumina dreptului UE. România, ca stat membru, este obligată:

➤ să asigure aplicarea directă a dreptului UE și a jurisprudenței CJUE;

➤ să respecte în mod consecvent drepturile fundamentale în procedurile penale;

➤ să asigure transparență și independență în sistemul judiciar;

➤ să garanteze că mecanismele naționale (prescripție, mandate de arestare, redeschiderea urmăririi) nu contravin normelor europene.